Parastas cu meniu de 5 crispy 

Primul meu articol aș vrea să fie în cinstea primului meu mentor, tataie.

Când a murit tataie, Miza (soția lui tataie și bunica noastră adoptivă) ne-a informat că parastasul se va face la KFC. Motivul era că tataie iubea cărnita și fripturile. Ni s-a părut firesc. Am aflat apoi că nu era chiar normalitate, lipsea preotul. Deși spuneau că el a murit de la colesterol și deși Miza îl punea la regim constant, după ce-a murit am fost unde își dorea el. Se poate spune că sosul de usturoi a fost un fel de tămâiere.

Tataie mai organiza grătare. Și ne lua și pe noi uneori. Erau și ciuperci sălbatice pentru că el știa să le selecteze. Și multe copănele și o salată verde mare, roșii, brânză. Bucăți mari de brânză, mă întreb de unde le luau. De multe ori mergeam la munte și în una din zile am pierdut un pepene mare și lung în râu și o sticlă de vin dar am recuperat vinul. Încă îmi amintesc că mă miram că ceva așa mare și greu plutește și se pierde. Dar norocul meu că mama ne repeta legea lui Arhimede de când aveam 3 ani.

Anul ăsta au trecut 20 de ani de când a murit. 20 ani. Când eram mică și auzeam oameni mari spunând "acum 20 ani" îmi păreau așa bătrâni. Tataie a murit pe 7 aprilie 2004 (cu 12 zile înainte de ziua mea), mama m-a anunțat în bucătărie cu o față serioasă "tataie a murit" și eu am început să râd. Pentru că am crezut că glumește. Tataie nu are cum să moară. Am insistat să recunoască că e o glumă. A zis că nu, chiar a murit. Nu tocmai el, oricine altcineva da, aș fi înțeles. Baba de la etajul 3 care ne arunca cu pipi în cap și nu mai murea da. Nu tataie. A zis că "da, asta e realitatea, nu am cum să o zic altfel" și după s-a dus să spele restul vaselor. Eram singura cu vestea sau cel puțin așa mă simțeam. Am fost și singura cu doliul sau cu absența lui.

Săptămâni întregi am visat că era viu de fapt și că moartea lui fusese un coșmar sau că se va trezi din mormânt. Ultima dată când l-am văzut mort era alb la față dar tot speram că o să clipească sau că e temporar. Visam la tratamente miraculoase de științe care să învie oameni. Poate că de-aia am devenit om de știință, să am control, nu știu. În vis visam că pot face ceva, că mă voi trezi și tataie o să mă sune să mă plictisească cu povești despre cultură și despre cum e bine să pui lucrurile la loc. Dar mă trezeam și eram așa dezamăgită și furioasă că e un vis și că am sperat degeaba și că realitatea nu era ca în filme unde uneori moartea nu era sfârșitul.

La parastas, cât timp l-am făcut, în fiecare an era aceeași dinamică, eu îmi luat 8 crispy strips că eram disperată că n-o să mă satur dar mâncam doar 5. Sau 6 uneori? Sora mea se uita cu dispreț la porția mea mare și spunea că îmi ajung 5. Uneori mai lua din porția mea. Știam că-mi ajung 5 atâta timp cât văd mai multe în farfurie. Mama își lua niște bucăți de pui mari fără cartofi pentru că acolo stă toxicitatea, spunea ea. În sosuri și cartofi acolo se umflă ficatul. Înoată ficatul în maioneză. Dar noi îi mâncam cartofii. Toxicitatea se dă mai departe.

Cel mai mult la parastas îmi plăcea că sucurile veneau individual. Mi se părea așa un privilegiu și o risipă de bani. Pentru că atunci când ieșeam în oraș cu alte ocazii la Sheriff's aveam sticla de 2L de Pepsi sub masă ca să economisim pentru că "restaurantele fac profit din băuturi de 10 ori!". Mă simțeam specială că trag din pai și vinovată că mă bucur de suc și câte crispy vreau ba chiar pe lângă.

Mătușile își luau și ele niște meniuri cu niște pui mari sau ceva de genul și comandau același lucru soților care în fiecare an erau nemulțumiți de alegere dar primeau un picior pe sub masă de la ele că e nepoliticos față de Miza. Și salata coleslaw era nelipsită pentru că se mânca sănătos. Unchii mei voiau crispy, 8 crispy ca și mine dar dintr-un motiv încă necunoscut nu cereau de la început. Deserturile veneau de acasă dar noi copiii aveam și opțiunea de înghețată. La acel moment mă întrebam cum poate Miza să plătească atât de mult pe o masă la KFC și să nu se simtă ciudat. Mi se părea de neconceput. Miza punea întrebări despre meniuri și casiera părea constant iritată, chiar dacă era alta în fiecare an. Mă întrebam de ce. Când am crescut mă distra chestia asta, ceva din iritarea casierei îmi dădea satisfacție. Mizei îi plăceau aripioarele, le mânca meticulos.

L-am iubit pe tataie. Poate cel mai mult. Foarte mult. Și el ne-a iubit și ne-a iubit frumos. Tataie ne ducea în excursii, la muzee, la cofetărie și cel mai important tataie avea Arborele Lumii cu fiecare revistă colecționată ordonat. Tataie însemna securitate și un radio cu muzică clasică, un birou mare cu stilouri și creioane cu mine care miroseau a cerneală și a caiete noi dar vechi, mine ordonate 0.5, 0.7, 1. Tataie însemna parcul cu bărci de la Eroilor și mâncare bună cu desert. Tataie și Miza aveau două băi, nu una! Era singurul din familie despre care nimeni nu se plângea. Știu acum că era om, nu era perfect dar era prezent. Și nici măcar nu eram familia lui de sânge.

Ne ducea la grădina botanică și îi plăcea să ne învețe plantele și denumirea lor în latină în funcție de forma frunzelor. Dar pe stomacul gol așa că noi abia așteptam un singur lucru COFETĂRIA, acolo aveam prăjitura Carpați cu un suc 0.33 fiecare. Nu mă interesa denumirea în latină a frunzelor deși îmi plăcea să mă dau mare la școală în clasa a IV-a că am reținut ceva acolo și colegii mei erau impresionați. Și eu îmi voi duce viitorii copii la muzeu dar mereu pe stomacul plin. Asta trebuie dat mai departe din generație în generație pe un papirus.

Și pentru tataie nu eram prea mult, nu mai eram copilul agitat care îi suprasolicita pe cei din jur, eram un copil fericit, curios care se juca cu el. Și pentru că nu eram prea mult, nu mai eram nici așa agitată. Ceva se schimba în mine când eram lângă el. Mă simțeam în siguranță.

Am o memorie cu el de când aveam 5 ani, m-am plimbat cu el și mă uitam la asfalt. L-am întrebat:

"Tataie, ce se întâmplă dacă împărțim bucata asta în doi?"

Mi-a zis:

"Devine două jumătăți"

L-am întrebat:

"Și apoi?"

Mi-a zis:

"Apoi o să ai sferturi"

Și i-am zis:

"Dacă împarți la infinit ce se întâmplă?"

A zis:

"Nimeni nu știe, există și atomi dar sunt foarte mici și nu poți să-i vezi"

L-am întrebat din nou:

"Și unde se oprește?"

A spus: "Nu știu dar e o întrebare foarte bună, bravo" 20 de ani mai târziu când am terminat facultatea de fizică, m-am întrebat asta și asta a fost proiectul meu.

Avea răbdare cu noi și era curios de multe, citea foarte mult și spunea cât este de important să citim. Tataie era inginer de pompe dar îi plăceau astronomia, matematica, fizica, botanica. Era curios de atâtea lucruri. Ba chiar ne scria scrisori educative și avea un scris frumos și ordonat și uneori scrisorile erau în folie de plastic.

În una din scrisori îmi răspundea la supărarea mea că fusesem ridiculizată la școală că eram un copil sărac. Iar el spunea că un mare filosof francez spunea că "oamenii (și mai ales copiii) sunt răi pentru că sunt proști". Cred că încerca să-mi spună că sunt răniți. Nu știu dacă reușea să mă valideze pe cât aveam nevoie dar îmi amintesc că i-am spus unui băiat care mă lovea în clasa a VI-a că un filosof francez a zis că  dacă e rău e pentru că e prost și mi-am luat-o mai rău.

Mult timp după ce-a murit m-am simțit vinovată că nu m-am dus mai des la grădina botanică, că trebuia să învăț frunzele în latină, că nu aveam chef să vorbesc mereu la telefon. Că nu am știut ultima oară când l-am văzut că o să moară. Eram furioasă că nu am știut. Era viu atunci. Nu înțelegeam de ce și cum. A murit în somn. Dar nici nu am avut opțiunea să simt atunci, nu văzusem la mine în familie ce faci cu moartea. Cu doliul. Aveam 12 ani. Nici acum când mă gândesc la moarte nu știu ce să fac cu ea. Doar să-mi trăiesc viața cum vreau.

Au trecut 20 de ani de atunci și încă îmi doresc ca el să se întoarcă și să fie acolo. Să-i arăt colecția mea de pixuri și de reviste de știință. Am adicție de pixuri, intru într-o librărie și se oprește timpul. Oare e de la el? Aș vrea să îi spun că acum pun lucrurile la loc și că supervisorul meu e Jim Al Khalili și că îmi amintește de el. Că îmi organizez timpul așa cum m-a sfătuit el mereu și că îmi pun lucrurile la loc (uneori). Și el să-mi spună că e mândru de mine. Să discutăm cărți și idei, să avem sărbători cu salate de andive împreună.

Tataie avea o vorbă: "Cineva acolo sus te iubește".

Anul ăsta mergem din nou la KFC, a fost o muncă de convingere pentru că mama a început să vadă documentare despre Gut Health și a spus să ne uităm la documentar înainte să alegem locația parastasului. Dar memoria lui tataie și salata kale nu merg.

Cineva acolo sus cineva ne iubește. Și de aici de jos, și noi îl iubim și o să comandăm multe meniuri și anul ăsta. 🍗🖤

#parastasKFC

Update: Anul ăsta era închis la KFC și am mâncat fructe de mare. Dar în cer se face conversia.