Sorry!

Povestea asta e, încă o dată, despre cum britanicii rămân amabili în orice circumstanță. Ia-le orice, dar nu politețea.

În 2017, de Sfântul Nicolae, mi-am luat primul laptop performant. Și mic! Nu a încăput în cizme, dar era perfect. Îmi imaginam că o să scriu la cafenele și o să fiu boemă ca tipele din filme. Eram atât de entuziasmată, încât uneori scriam în Word sau căutam lucruri la întâmplare pe Google, doar ca să mă simt proprietară.  

În seara aia m-am culcat fericită, cu toată rutina mea de influencer: spray de lavandă pe pernă, citit, ba chiar și meditat. Am aproape aceeași rutină și acum, doar că mai puțină răbdare.

Pe la 3 dimineața, mă trezește o lumină puternică direct în ochi. Ușa larg deschisă. În prag, un bărbat cu o frontală pe cap. Chiar simpatic, semăna cu un actor sau poate era proprietarul casei, s-a gândit creierul meu amețit. Ne-am privit câteva secunde. Părea la fel de surprins ca mine, de parcă eu aș fi intrat peste el, nu invers. Și, cu un accent britanic stilat, zice: 

– Scuze! Scuze!
Am răspuns reflex, pe pilot automat:
– Absolut nicio problemă!!
Și m-am culcat la loc.  

Dar după câteva minute am auzit pași grăbiți și pe cineva alergând pe scări. M-am trezit de tot. Odată cu asta, creierul meu a procesat ce se întâmplase. Nu era nici actor, nici proprietar. Era… oh. Ei, aparent, domnul era un hoț. Dar un hoț discret, care voia doar să fure fără să deranjeze. Poate a făcut terapie și știa să păstreze limitele. Dacă era și Ted Bundy așa, poate multe fete ar fi supraviețuit. 

A doua zi, au venit polițiștii la ușă și ne-au întrebat dacă putem să venim la secție. Aveam de ales între a lucra pentru o temă la un seminar de care nu aveam chef sau să merg cu ei. Am ales să merg cu ei. După ce m-am asigurat din nou că laptopul era încă acolo, am petrecut două ore la poliție, uitându-mă la poze cu deținuți. Eu am o memorie foarte bună. Mai ales de reproș.

Doar că nu vizuală și am descoperit asta devreme. Mai precis când mă uitam la telenovele cu sora mea. Pentru mine toate actrițele arătau la fel. Singura excepție? Maxim personajul principal sau ceva ieșit din comun. Dacă una avea părul roșu sau o haina de tigru. În rest, eram complet pierdută. Apărea câte un personaj și eu credeam că e același la care sora mea îmi atrăgea atenția mai informală:
– Nu, proasto! Asta e Luisa Fernanda, nu Esmeralda. Nu vezi că au ochii diferiți?
La care îi răspundeam ca o soră mai mare:
– Nu, căcato! Sunt la fel! 
Mai intervenea mama, care spunea că de la ea am moștenit și mai întreba și ea la filme cine e cine, spre disperarea surorii.

Întorcându-mă la scena crimei, memoria mea vizuală a rămas la fel de precisă. La secție, m-au așezat în fața unui calculator și mi-au cerut să mă uit la poze, sperând că îi voi ajuta să facă un profil. Așa că, la fiecare a treia poză cu un bărbat șaten deschis, spuneam că e el. Dacă unul ar fi avut părul roșu, sigur mi l-aș fi amintit. Polițiștii păreau iritați, poate nu au dormit bine. Nu cred că am fost de ajutor. Dacă mă întrebau cine mi-a greșit acum 20 de ani, le-aș fi dat un raport detaliat. 

Recent, i-am povestit prietenei mele Juliana despre asta și a spus că numai mie mi se putea întâmpla așa ceva. Dar că e de scris undeva. Așa că uite-mă aici, dând lecții despre cum să furi cu eleganță.

Lecția de înțelepciune este că unii oameni nu sunt în stare să-și asume greșelile și să-și ceară scuze. Sunt prea goi pe dinăuntru să se uite la ei. Dar uite-l pe omul ăsta, vine să mă fure și tot își cere scuze înainte.  

Karma pozitivă. Trump, ia notițe!