De la Sălăjean la Lebăda Mării

Pentru mine drumul ăsta a fost plin de contraste și momente cheie. L-am împărțit în trei capitole pentru că știu că e lung și poate și eu l-aș citi tot în trei bucăți. În primul capitol o să descriu de unde am pornit, Sălăjean. Ce faci, șefu'? În al doilea o să scriu pe scurt despre ce m-a determinat să plec în Swansea (tradusă ca Lebăda Mării), iar în al treilea capitol o să descriu cum a fost să ajung în Anglia și ce-a fost diferit. E mai mult o adunare de momente care au rămas.

CAPITOLUL I. Sălăjean

M-am născut în București la spitalul Cantacuzino și până la 24 de ani am locuit în Sălăjean. Fiind locul de origine al lui Sisu și Puya, Sălăjean este un cartier cu o personalitate aparte care și-a pus amprenta asupra multor generații.

Dacă Paul Olteanu ar descrie cartierul ar putea spune că era plin de adrenalină și noradrenalină. Mergeai pe străduțe și auzeai melodia "Aventura - Obsession" pe repeat. Sau Akon - Lonely atunci când ieșeai din curtea școlii. Pentru cine nu știe👇

Ani mai târziu am înțeles și cât de sinistre și obsesive sunt versurile, dar le știu pe dinafară!

Ce este cert este ca acolo nu știai niciodată la ce să te aștepți. Pentru mine bucuriile cartierului rămân:

Bebiță - E important să te uiți în sus
La figurat, știm cu toții că e bine să avem ambiții. Dar în școala nr. 82 era la propriu. Îmi amintesc că după clasa a V-a, ca să mă duc la baie, trebuia să cobor un etaj și ca să mă întorc să urc înapoi. Dar cu mai multă adrenalină. De ce? Pentru că cineva poreclit Bebiță te putea oricând scuipa în cap. Unii se aveau bine cu el. Eu doar încercam să nu-l supăr. Chiar și acum după ani buni mai am reflexul ăsta când urc scările mă uit în sus.

Câinii erau democrați
La etajul 3 (noi stăteam la 4) era un câine numit Leul care oricând te putea mușca dar nimeni nu-l lua de acolo. Știam că a mai mușcat alte persoane și luam asta ca atare; mă rugam la Arhangheli când treceam pe lângă el. Arhanghelii Mihail și Gavril sunt cei mai rapizi (informație din familie!). Leul era mare, păros, murdar și dormea mult dar când nu dormea mai prindea câte o pulpă de om.

Pe lângă asta, aveam o cățea în curtea din spate unde mai duceam rufele la uscat. Așa că am dezvoltat de mic copil capacitatea de a gândi în avans: ușa era lăsată deschisă, ligheanul cu rufe era lângă ușă și aruncam rufele rapid, pregătită oricând să fug dacă apărea Rexona. Nu, nu mi-e frică de deodorant. Așa o chema pe cățeaua din curtea din spate care oricând putea să ne atace.

În afara blocului era o haită care putea oricând să ne alerge.

Pot să adaug lejer în CV că am dezvoltat abilitatea de a lua decizii rapide și bine fundamentate în momente critice.

Parizer pe pereți
În clasele V-VIII activitatea preferată a colegilor din spate era să arunce cu sandvișuri pe pereți sau unii în alții. Dar nu pot să uit felia de parizer cu margarină lipită de perete pentru că m-am întrebat atunci: "Oare pot să folosesc margarina în loc de lipici?" Am întrebat ChatGPT ce pot extrage din asta și a spus că am demonstrat gândire creativă, identificând soluții neconvenționale la probleme cotidiene. Așa că poate că Bill Gates ar fi fost bine să treacă prin școala 82.

Inspecția și ghena de gunoi
Aveam un coleg trist pe care toți îl băteau, îi prindeau mâinile între scaune și la un moment dat l-au pus în ghenă chiar când a venit inspecția să întrebe de el îngrijorată. Retrospectiv, mi se pare trist că adulții și mulți învățători știau asta dar nimeni nu a făcut nimic. Nu vreau să mă gândesc cum a fost pentru el să treacă prin lucrurile astea. Sper că acum s-au schimbat lucrurile.

Afaceri cu croissante
În școala generală croissantele Chipicao cu abțibild erau extrem de populare printre colegii mei. Mama era progresistă și nu ne dădea croissante, ci lucruri mai sănătoase. La 9 ani creierul reptilian domină așa că tânjeam după croissantele alea și aș fi făcut orice să le obțin. Așa că am dezvoltat abilități de negociere.

Colegul meu de bancă avea mereu croissante dar era interesat doar de abțibilduri iar mama lui îl verifica acasă să mănânce și cornul. I-am oferit o relație mai bună cu mama lui iar el mi-a oferit croissantul. Eu zic că el a ieșit pe plus, a scutit ani de terapie.

Super Paul - când mă gândesc la perioada legată de Sălăjean, mă gândesc și la Paul. El este unul dintre oamenii care, privind retrospectiv, mi-au schimbat traiectoria sau poate că mi-au oferit un indiciu către sinele meu autentic. Paul era prieten cu tata și mi-a făcut atât de mult bine gratuit încât uneori nu-mi vine să cred. Mă gândesc constant cu recunoștință la el. Venea cu două croissante, unul cu ciocolată pentru mine și unul cu șampanie pentru el, pe care îl mânca cu ness. Cea mai mare bucurie pentru mine; se pare că aveam karma pozitivă încă din clasa a II-a! În fiecare săptămână venea duminica și făceam matematică, problemele cu steluță din Culegerea Puișor, probleme de olimpiadă, probleme pur și simplu. Vreau să înțeleg cine înghesuia problemele alea în culegerea aia și făcea paginile atât de subțiri!! Și de ce un pui?! Întâmplător, Paul îmi spunea "puiu."

Pentru că noi, când făceam meditații, nu bifam o temă, ne distram rezolvând, discutam soluțiile, ne contraziceam. Mi-a dat o perspectivă că se poate și altfel, că e frumos să înveți atunci când profesorul tău îți este mentor și te inspiră, atunci când îți spune povești amuzante despre Einstein și cum era sceptic față de fizica cuantică. Umaniza oamenii de știință și mă făcea să mă simt una din ei. Și mai știu că el a crezut în mine și mi-a și spus-o constant. Uneori îmi povestea și de tot felul de boli și simptome, îmi amintesc precis povestea despre tenie. La orice oră din noapte cred că aș putea să recit: "Tenia are un corp lung, plat și segmentat, care poate ajunge la câțiva metri lungime în intestinul gazdei". Treceau orele și se făcea seară și eram supărată când pleca. Dacă toți profesorii ar fi ca Paul, cred că educația s-ar transforma, dar știu că sunt norocoasă că, într-un sistem în care doar performanța conta, am găsit pe cineva care a înțeles că procesul e mai important.

Domnul fără pantaloni - Exista un anumit gentleman în cartier care nu era constrâns de restricții sociale inutile, cum ar fi să-și ridice pantalonii și uneori și chiloții. Așa că umbla din când în când cu ele pe vine sau își deschidea șlițul și saluta fetele de 12-13 ani. Avea aceiași pantaloni bej deschis.

Era renumit prin cartier, dar cei din jur spuneau relaxați că e "blând și nu trece la fapte, doar așa e el". Știam că traseul dânsului era pe la potecă, așa că de fiecare dată când treceam poteca în formă de L, în loc să mă uit în sus, mă uitam în spate. Cartierul Sălăjean te învață să te uiți în toate direcțiile.

Fetele - erau prin cartier niște fete, nu-mi amintesc când și cum, dar știu că, dintr-un anumit punct, au devenit periculoase și, dacă ne întâlneam cu ele, voiau să ne bată. Era cunoscut de ambele părți, pentru că erau mai mari și, în cartierul Sălăjean, era un motiv suficient să agresezi pe cineva. Știu că aveau blugi cu talie joasă pentru că erau la modă și, la un moment dat, ne-au prins la ananghie. Eu eram înghețată de frică, sora mea Anisia se uita urât, suficient încât să-și ia una pentru tupeul de a nu zâmbi. Însă, cu noi mai era o prietenă care a avut o reacție aparte într-un moment de frică și a zis: "Nu-i așa că este soare afară?", "Nu că viața e frumoasă și merită trăită?", "De ce să nu ne iubim cu toții?". Fetele doar au zis "Fa, hai să plecăm că asta e nebună". Și uite așa am scăpat prin dezorientarea agresorilor. Pentru că gândirea pozitivă contează! ☀

Prima iubire - Am fost îndrăgostită de un băiat cu ochii albaștri (cam atât contează când ai 11-12 ani) în clasa a VI-a și îmi dădea atenție inconsistent. Nu eram prea feminină atunci, eram în cutia de "tocilara clasei". În schimb, el nu era prea mult cu școala. Așa că singurul mod în care credeam că pot să-l impresionez (credeam eu pe-atunci) era să-l ajut la școală, ceea ce făceam constant. Dar am văzut eu un film de liceeni în care tipa i-a scris lucrarea tipului ca el să treacă anul și el s-a îndrăgostit de ea. Scriam în jurnalul meu bleu cu lacăt în fiecare zi despre el. Așa că m-am dus într-o după-amiază și i-am modificat teza, a fost primul și ultimul gest delicvent pe care l-am făcut ca elevă, dar mi-am raționalizat că o fac din dragoste. Pe a mea nu am modificat-o și atunci mi-am spus că e sacrificiu, deci nu fac nimic greșit! I-am imitat și scrisul și a luat nota 8.50.

Ce s-a întâmplat apoi? El nici nu a observat! Era doar mirat că a luat așa o notă mare, dar cele extra două pagini nu i-au sărit în ochi. În schimb, eu m-am simțit vinovată câțiva ani după. La finalul clasei a VIII-a mi-a mărturisit că mă place, dar, ca precizare: o place mai mult pe sora mea.

Gaura - Exista un spațiu deschis, o pseudo-piațetă înconjurată de blocuri (corectură de la sora arhitect), unde era raiul pentru mine; acolo erau magazinele cu suc și dulciuri. Tot acolo, toate magazinele dădeau faliment, în afară de Loto Prono, de unde mai luam și noi 5/40 pentru că "dacă ai noroc, ai noroc și cu bilet ieftin" - spunea mama. Dintr-un motiv care va rămâne misterios, locul acela era numit "gaură". Mama spunea: "Vă duceți în gaură și cumpărați măsline vărsate". Din restul banilor, ne cumpăram suc Tutti Frutti de grapefruit, neapărat, și ciocolată Luna sau poate napolitanele vărsate Dănuț. 

Sălăjean m-a învățat să fiu rapidă, să gândesc creativ și să mă uit în toate direcțiile, abilități esențiale atunci când te muți într-o țară. Bebiță, dacă citești asta, nu te-am uitat!

Puntea de legătură spre Anglia a fost prima facultate, Inginerie Aerospațială, unde fiecare zi era infinită. Am dat la Aerospațială pentru că suna bine și conținea cuvântul "space" în titlu. A fost sugestia mamei și eu am acceptat-o. Și pentru că tataie era inginer și iubea spațiul, mă gândeam că, într-un fel, i-aș îndeplini dorința.

CAPITOLUL II. Inginerie Aerospațială

Toată familia era încântată și eu aveam multe speranțe și eu credeam că o să reinventez avionul. Dar eram în liceu când am decis asta. Ce știe un copil de 17-18 ani despre cum ar vrea să-și ocupe mare parte din viață? Aveam criteriile de decizie ale unui om care nu are cortexul format încă. Știam că îmi plac matematica, fizica și mai știam că îmi plăceau filmele în care oamenii scriu formule pe tablă. Mai știam că, atunci când le spuneam celorlalți unde învățam, oamenii îmi spuneau că sunt deșteaptă. Pentru o adolescentă disperată să primească validare și care a confundat mare parte din viața ei aprecierea cu iubirea, acestea erau suficiente.

Eu le-am spus părinților că îmi doream psihologie sau fizică, însă au spus că nu am cum să fac bani din asta. Și pot să înțeleg perspectiva lor, banii contează. Însă, dacă ar fi să schimb ceva în România, aș da tuturor liceenilor un an după liceu să-și decidă traseul și să exploreze ce le dă energie. Din experiență, atunci când faci munca care-ți place, te duci cântând la muncă, Taylor Swift desigur!

Viața mea la Aerospațială? Pe scurt, un dezastru cu validări ocazionale. Primul an a fost suportabil - am avut o profesoară de Algebră Liniară minunată. După anul întâi, totul a mers în jos ca o rachetă defectă.

Câteva exemple care m-au marcat au fost: profesoara care scria pe tabla neagră cu cretă albă și, când nu termina un rând, continua tot pe pereții albi! Sau colega careia i-am cerut o foaie albă A4, și a rupt una în două și mi-a dat jumătate în silă. Nu am reușit să mă integrez - o parte din vină o are faptul că se formaseră grupulețe, cealaltă parte este că am renunțat să mai încerc.

Și singura opțiune de mâncare la o distanță rezonabilă era Fornetti. Fornetti și stările depresive nu merg bine la pachet, asta e sigur. Au fost și momente bune, dar, per ansamblu, nu mă uit cu nostalgie la acea perioadă.

Și, într-o zi care rezumă experiența mea la Aerospațială, mă gândeam: sunt singură, nu am niciun prieten aici, măcar să fiu productivă și să citesc pentru facultate. Am început să citesc mult pentru a compensa singurătatea și a raționaliza că nu-mi pasă. În timp ce citeam, am avut un gând: "Oare chiar sunt invizibilă?". Și Universul mi-a răspuns imediat, pentru că cineva s-a așezat pe mine. Fizic.

Punctul de Cotitură: Work and Travel în America

Cu răspunsul de la Univers și experiențele mirobolante, am decis să plec după facultate cu Work and Travel în America, un program pentru studenți în care poți lucra și călători timp de 3 luni. Scopul a fost să fac bani și apoi să iau un an de pauză pentru a urma cursuri și a-mi găsi pasiunea. Știam că nu mai pot continua așa. Despre anul acesta sabatic voi scrie un articol întreg. 🤍

În sfârșit, am avut zbor a doua zi după absolvire și ziua când am ieșit din clădirea aia a fost una dintre cele mai frumoase zile din viața mea. Parcă aerul mirosea a energie.

Cu o parte din banii de la Work and Travel, am avut un an în care am făcut cursuri de astronomie, vioară, artă, relativitate generală, mult sport. Tot anul ăla de pauză mi-a clarificat dorința de a pleca și de a o lua de la capăt. Aveam de ales între a pierde cei 4 ani de la Inginerie Aerospațială sau a mai pierde o viață făcând același lucru doar ca să nu pierd investiția.

Am decis că vreau să plec din țară și să fac facultatea de Cosmologie și Fizica Particulelor de la 0 și să devin fizician. Știam că asta îmi doresc și era suficient. Nu știam ce o să fac, nu aveam un plan, știam doar că o să găsesc o cale pe parcurs. Dar am reușit întotdeauna să găsesc o cale. Acesta este invariantul meu: indiferent de situație, mai mereu am găsit o soluție.

A fost încă unul din acele momente când durerea de a sta în același loc a depășit frica de schimbare. Dacă ar fi să mă gândesc la un cântec pe care-l ascult la fiecare schimbare majoră din viața mea, asta ar fi:

Destinul, cum spun unii, sau agenția și pozele frumoase cu orașul, cum aș spune eu, m-au condus în Swansea. Sau cum o numea cineva: "lebăda mării", aka Ploieștiul Angliei. Nu era departe de adevăr. Doar că era un Ploiești plin de dealuri, care avea un centru vechi mizerabil și o plajă superbă.

CAPITOLUL III. La Lebada Marii (Swansea) 

Am ajuns în Anglia pe 26 septembrie 2016, după un drum de 10 ore. Eram obosită și mă simțeam ca într-o bulă. Lăsasem totul în urmă: tot ce știam, o relație de 5 ani, și eram amorțită de un amestec de entuziasm și doliu. Nu știam ce mi se întâmplă. Într-un fel, a fost bine, pentru că nu am avut timp să analizez ce fac eu, de fapt, într-o țară străină, fără un plan.

M-au așteptat persoanele de la cazare, ceea ce a fost frumos. Mi-au oferit un ceai, maximul de primire pe care majoritatea britanicilor îl pot oferi.

Ce am observat când am ajuns acolo:

Transportul - primul lucru pe care a trebuit să învăț să-l folosesc era autobuzul. Dar mi-a luat mult timp să înțeleg cum pot să cobor din autobuz și de ce nu reușeam de multe ori să ajung la destinație. Cineva mai atent în jur, probabil, ar fi remarcat din prima, dar la mine a durat câteva zile. Șmecheria era că, atunci când vrei să cobori, trebuie să apeși un buton înainte de stația unde vrei să cobori. Dar, în București, ăla e butonul de alarmă. Așa că, de multe ori, când mă întorceam de la facultate, coboram greșit și trebuia să-mi caut casa vreo 1-2 ore.

Căruț cu patru roți - În Swansea mi-am luat cel mai tunat căruț de piață. Cu patru roți! Când mergeam la Sălăjean, aveam doar două roți și era greu de tras la etajul IV. Totul s-a schimbat când am făcut un update și am adăugat două roți. În primul rând, era mai ușor. În al doilea rând, aveam prioritate! Toate mașinile se opreau ca eu să trec, probabil credeau că e un cărucior cu un copil.

La aeroport, numele contează - Mă numesc Amina Mouhamed și, de 8 ani de când stau în UK, de fiecare dată când mă duc înapoi acolo, mi se respinge pașaportul automat și sunt trimisă la o verificare "aleatorie". De fiecare dată, sunt întrebată ce studiez și de ce vin în țară, deși am Settled Status. Mă tot întreb dacă sistemul care face selecția are: 

daca nume == "Mouhamed": atunci "verificare aleatorie"

altfel: intrare automata

Într-o zi am să le zic că studiez Fizica Nucleară. Și-așa credeau că Biologia Cuantică e o invenție.

Mare grijă la pescăruși! În țara asta, pescărușii îți fură mâncarea, și o fac cu tupeu. În generală, sandvișurile erau pe pereți, în Swansea se duceau spre cer. În campus, m-a atacat unul și mi-a furat singurul sandviș pe care-l așteptam și-l făcusem special cu ton. Dacă mă uitam în sus, așa cum m-a învățat Bebiță, nu s-ar fi întâmplat asta.

Prietenii se fac greu - Primele mele prietenii au fost cu doamne de peste 70 de ani, cu care ieșeam la plimbare și mă simțeam surprinzător de bine. Una dintre ele povestea despre fostul ei de acum 50 de ani! Fiind un oraș mic, am petrecut mult timp cu mine însămi, mergând la cinema, în parc, la cumpărături. La cinema, eram doar eu și oameni în vârstă, si ma distra teribil.

Cred că asta m-a ajutat să cultiv mai multă independență și să dezvolt tabieturi de "babă", cumpărând 38 de uleiuri esențiale diferite și chemând oameni afară de pe Facebook. Unul dintre acești oameni mi-a povestit timp de o oră despre pietre la rinichi, fiind foarte pasionat de pietricele de toate mărimile.

Britanicii mi s-au părut mai distanți și cumva par că au o definiție diferită a prieteniei. Când zic "hai să ne vedem", este de cele mai multe ori o formalitate. Dar poate mă înșel, încă aștept un contraexemplu.

Varietate culinară - De ce, Doamne, de ce? A șasea țară economică din lume și în fiecare zi se mulțumesc cu meniul acela în care pâinea are gust de pufarine deshidratate. Dacă sandvișurile lor ar merge la terapie, ar fi diagnosticate cu depresie cronică. Și de ce trebuie să fie triunghiulare? Ca și cum nu ar fi suficient, uneori le mănâncă cu chipsuri, ba chiar le pun și înăuntru!

Vremea - E un subiect popular, și toată lumea asociază UK-ul cu vremea. Dar ce nu știam, până când nu am citit o carte de antropologie despre britanici, este ce înseamnă de fapt vremea pentru ei. Vremea este pentru britanici cum sunt mesajele de abordare pe Bumble: dictează cum va decurge conversația și conexiunea. Dacă ei spun că e frumos afară și tu aprobi, e ca și când ei te întreabă "Ești interesat să vorbești cu mine?" și tu spui "Normal că sunt, și mie îmi place soarele".

Ei bine, am citit cartea prea târziu. Am fost la o masă de Paște la niște britanici și, la un moment dat, persoana care m-a invitat mi-a arătat ce soare frumos e afară și eu, ca o persoană autentică, am zis că urăsc căldura și că prefer ploaia. S-a făcut tăcere la masă, nimeni nu mai zicea nimic și se uitau toți în altă direcție. Și apoi, după o tăcere ciudată, au schimbat subiectul. Deci da, vremea contează, nu doar pentru că plouă, dar ca să fii un membru integrat în societate.

"Are you alright?!" (Ești ok?) - Când am ajuns acolo și mai multe doamne m-au întrebat asta atunci când ajungeam la o încăpere, într-un interviu și chiar la magazin, am crezut că am ceva pe față sau că poate par supărată sau sunt palidă. De fapt, asta e un fel de salut.

Multă verdeață - căprioare, verdeață, flori, arbori înalți... și acolo verdele e mai verde! Iubesc asta aici: să citesc pe iarbă, să mă plimb. E liniște și sunt stejari. Mereu mi-au plăcut stejarii, poate pentru că arătau cool în filme când cineva citea sub ei.

Profesorii sunt de partea ta - Primii doi ani când am ajuns aici nu am pus întrebări, mi-a fost teamă. Pentru că la școala generală colegii râdeau dacă puneai o întrebare "prostească". Dar aici majoritatea profesorilor sunt în serviciul studenților, nu figuri de autoritate. Au ore în care te poți duce la ei în birou, își fac timp să-ți explice atunci când ești blocat, nu există întrebări stupide, ba chiar te caută ei să te întrebe dacă ești ok atunci când ești blocat. Și cel mai important, unii dintre ei poartă șosete asortate cu cămășile.

E ridicol că la primul examen în Swansea am luat 98 de puncte și în loc să mă bucur, m-am dus la un profesor să întreb de ce am pierdut cele 2 puncte. Se uita la mine de parcă am o patologie dar mi-a explicat răbdător că am greșit un semn de minus. Nu glumesc, o săptămână după aceea am visat că dădeam examenul și puneam semnul plus.

Nu te îmbolnăvi că pierzi timpul - Până ajungi la programare la NHS (sistemul medical) te însănătoșești oricum. Am avut o problemă care necesita o operație mică locală, m-au programat într-un an și mi-a trecut. Un prieten avea ADHD și până a primit trimitere, a trecut un an jumate. Deci ei știu că dacă te ignoră suficient de mult timp, corpul uman oricum se regenerează. Au o abordare holistică bazată pe minimizarea bolii și paracetamol.

Dirigul meu din liceu avea un citat pe care acum îl înțeleg: "Am fost trăit de o viață care nu era a mea." Da, e super important să continuăm după eșec dar cred că e și mai important să ne întrebăm de ce continuăm și dacă visul este cu adevărat al nostru. Visul meu se transforma odată cu mine dar îmi este mai ușor să accept asta acum.

Acum, după 8 ani în Anglia, îmi dau seama că am luat o decizie bună să plec, că lucrurile au devenit mai ușoare și drumurile mai comode și scurte. Sandwichurile au rămas la fel și căruțul de aici are doar două roți. Stau în alt oraș, Guildford, unde nu am 38 de uleiuri esențiale, ci doar 2, am o relație în care sunt fericită și am colegi de peste tot: Brazilia, America, Anglia, cu care mă distrez și vorbesc despre de toate. Chiar și în lucrurile care ne pasionează, există costuri, zile grele și desigur și câte un coleg de muncă pe care uneori ai vrea să-l trimiți direct la Bebiță.

În ciuda acestor momente, mi-am dat seama că pescărușii sunt dușmani de dușmani. Săptămâna trecută, am avut o confruntare finală cu unul dintre ei. Dar de data asta, eram pregătită. Mi-am pus șosetele asortate cu cămașa, am apăsat butonul corect în autobuz și am scos un sandwich. Pescărușul s-a învârtit în jurul meu dar eu am plecat. Pentru că cine pleacă, câștigă. Te pup, pa-pa!

Încă aștept ziua în care nu voi fi trimisă la verificare "aleatorie" la aeroport. Până atunci, continui să-mi cizelez tehnicile de supraviețuire britanice și să-mi trăiesc viața așa cum vreau.