Școala de vară

Am petrecut două luni încercând să scriu un articol despre biologia cuantică, dar am avut un blocaj. Așa că m-am concentrat pe altceva: școala de vară, unde am avut cursuri de doctorat și am învățat lucruri specializate, precum simulările moleculare și inteligența artificială.

Cel mai tare la doctorat este că pot să mă autoeduc și să călătoresc, având sprijinul a doi supervisori care îmi oferă și autonomie, și suport.

Așa că vara trecută, între 14 și 25 iulie, am fost la o școală de vară în Newcastle, dedicată simulărilor moleculare, cu cursuri de la 9 dimineața până la 6 seara – o experiență cel puțin interesantă.

Prima zi 

Drumul spre Newcastle a început bine. Eram plină de entuziasm și speranță. Am plecat din Guildford spre Newcastle cu trenul. Ador să merg cu trenul – visam să scriu boem la fereastră, ca-n filme. Ce nu știam este că, în realitate, când îți cumperi bilet de tren în UK, nu e neapărat cu loc rezervat. Am fost neatentă și apoi, din jumătate în jumătate de oră, mai venea cineva să-mi spună că e locul lui. Noroc că, în ultima oră, o doamnă minunată mi-a cedat locul ei la fereastră și s-a așezat în altă parte. Încă o speranță pentru umanitate.

Aveam și un grup pe WhatsApp unde se discuta cine și cum ajunge, așa că doi colegi au decis să mă aștepte. La gară, m-au întâmpinat doi colegi din grup:

O tipă care a vorbit tare și mult doar despre ea (cum a făcut și în restul școlii) și mă întrerupea imediat după primele două cuvinte pe care le spuneam. Și mergea atât de repede, credeam că leșin cu valiza. Am rugat-o să meargă mai încet, dar cred că a înțeles să meargă și mai repede. Celălalt era mai apatic, iar când a auzit că studiez biologie cuantică părea cam sceptic. Dar a fost decent. 

De la socializare la copac

În primul rând, eu mă credeam ambivertă și știam că-mi place să cunosc mulți oameni.

În al doilea rând mă frustra (și încă mă frustrează) că mulți oameni nu sunt curioși unii de alții și că majoritatea vorbesc doar despre ei, își dau cu părerea, te întrerup, dar nici nu știu cu cine stau la masă. Și dacă spui ceva de tine, ascultă o frază, ca să întoarcă conversația spre ei. Ei bine, arhanghelii Mihail și Gavril (cei mai rapizi din cer, pentru cine nu știe) mi-au ascultat rugile. 

Arhanghelii Mihail și Gavril mi-au trimis 70 de oameni curioși. Aproape toți m-au întrebat de unde sunt, care este tema doctoratului meu, la ce facultate studiez etc.

"Atunci când îți dorești ceva, toți arhanghelii conspiră în realizarea dorinței tale. Și, ca să fii sigur că nu-ți mai trebuie, ți-l înmulțesc." – Albert Einstein

La început eram încântată, abia așteptam să-i spun terapeutei mele: "Ai avut dreptate! Mai există și alți oameni pe lume! Și sunt oameni care pun întrebări!! Ba mai mult: după ce răspunzi, chiar sunt interesați de ce spui!! Ca un fel de kinder cu surprize în conversație."

Dar, după două zile, abia mai vedeam de oboseala socială; cică există așa ceva! Singura soluție a fost să mă ascund după un copac – unul mare și strategic, unde vedeam oamenii de la distanță și mă prefăceam că mă uit în telefon, chiar dacă nu vorbeam cu nimeni.  Îmi era greu chiar și să răspund la un mesaj pe WhatsApp. De obicei merg încet, dar când vedeam vreun "compatriot" prin preajmă, brusc prindeam viteză. Uneori stăteam cu urechea pe ușă, ca să fiu sigură că nu ies din cameră în același timp cu cineva – doar ca să evit vreo conversație. Când i-am zis unui coleg că simt asta, a spus că ce bine că am zis, că și el, dar se simțea vinovat să spună cu voce tare.

De ce sunt ciorile păsări impresionante?

E adevărat, chiar am cunoscut oameni super interesanți, oameni care erau curioși, dacă nu emoțional, măcar intelectual, cu simțul umorului dezvoltat, cu ambiții.

Și aș mai vrea să cunosc oameni de genul ăsta, dar nu toți în câteva zile. Asta e genul de conversație pe care îl aveam constant acolo. Era un băiat căruia i-am spus mândră că pot să fac ca o cioară, ceva important ce am învățat acum mulți ani. Ceva s-a luminat în ochii lui, era foarte încântat. Apoi mi-a vorbit 10 minute despre ce animale remarcabile sunt ciorile: "Ciorile au o memorie foarte bună și pot recunoaște fețele oamenilor. Dacă o persoană le face vreun rău, își vor aminti de ea mult timp și își vor avertiza și celelalte ciori despre pericol. Există studii care arată că ciorile pot învăța și transmite aceste informații și generațiilor următoare, ceea ce dovedește capacități sociale și de învățare unice." Cred că eu am fost o cioară într-o viață anterioară...

Ciorile sunt într-adevăr super, super! Nu doar că rețin fețele, dar folosesc unelte, planifică pe termen lung și își amintesc locurile unde au ascuns hrana ani de zile.

Asta îmi place când cunosc oameni noi: că au fascinații din astea ciudate și că devin și eu interesată de ele când îi ascult vorbind cu entuziasm. Îmi amintesc că am ieșit cu cineva odată care era îndrăgostit de pietre la rinichi și a vorbit o jumătate de oră despre ele. Acolo a fost greu să devin interesată, dar m-am distrat.

Revenind. Era o adunătură de tocilari și mă simțeam, în sfârșit, ca acasă. Am vorbit despre politică, cercetare, bani, păsări, șnițele (era și cineva din Austria care mânca șnițel în fiecare miercuri). Despre de toate!

Bufet suedez, varianta inflație.

Primul lucru care m-a impresionat a fost camera. Era minusculă, cu un pat de o persoană și o saltea în care, dacă mă așezam, simțeam vag scheletul patului. Dormeam în formă de barcă, cu capul și picioarele mai sus decât restul corpului. 

Atmosfera era boema, o combinație între celulă de pușcărie și perdeaua clasică de prin casele românești, colecția sărăcie anii 2000. Bineînțeles, prețul pe noapte era ca la hotel. Mi-am zis: ok, tot mi-am propus să fiu mai flexibilă, o iau așa cum e. Hipsteresc 12 zile și gata.

Baia era decentă. Dar se pare că s-au gândit că niște persoane academice ca noi nu au nevoie de săpun, hârtie igienică, chestii din astea de bază pentru oamenii de rând. Prietenul meu, mereu precaut, îmi spusese să iau cu mine. I-am ținut o întreagă lecție despre cum e important să mai lași controlul și să ai încredere în alții și în viață, că eu am simțul aventurii. Ei bine, cu toată încrederea mea, am ajuns obosită la supermarket seara, după un drum lung, pentru a-mi cumpăra de toate. 

Apoi, am ajuns duminică seara la cină. Ne-au dus într-o cameră cu mese ca la închisoare – comentariul unei colege, nu al meu. Fiecare avea un scaun atașat de o măsuță mică. Ne-au dat o bucățică infimă de lasagna și câteva fire de rucola uscată, iar apoi am mâncat toți acolo. Era clasicul citat: "Nu știi să apreciezi ce ai până nu pierzi." Ar fi trebuit să apreciez lasagna aia... 

În teorie, aveam trei mese incluse pe zi. Colegii mei de la doctorat îmi spuseseră că o să mănânc regește, că au mâncare de restaurant chiar. Am venit cu așteptări mari.

A urmat prima dimineață. M-am dus flămândă, ia-mi tot ce vrei în viață, dar NU micul dejun. Am ajuns acolo PRIMA și am așteptat... întârziau cu cafeaua, cu ceaiul, cu mâncarea. Furia creștea, dar respiram: 2 inspirații, o expirație, cum spune Huberman. În cele din urmă, a sosit mâncarea: câteva patiserii mici și, cel mai important: 

                                       NUMĂRUL DE PATISERII << NUMĂRUL DE OAMENI

Se știe despre britanici că stau ordonat la coadă, pe când italienii... mai puțin. E grav să te bagi peste cineva la coadă în Anglia, și mă bucur că așa e. Pentru ei, e o lege nescrisă: poți să mori de foame, dar nu te bagi în față. Coada e ca regina. Se respectă.

În acel moment, am asistat la un fenomen în stil Darwin. Partea primitivă a creierului a preluat controlul, iar britanicii, pentru prima dată, de foame, s-au băgat în față! Ordinea a dispărut, patiseriile se evaporau, iar cei mai puțin adaptați ajungeau la cursuri nemâncați. "Survival of the fittest" la micul dejun. Paul Olteanu ar spune că elefantul a preluat controlul călărețului englez.

După, ne-am dus la cursuri, unde am fost bombardați cu informații noi, ca și când am fi fost deja experți și creierul nostru se gândea la prânz. Auzeam stomace chiorăind în cor. Ei bine, la prânz, am avut meniul zilei: cipsuri și sandvișuri triunghi cu suc. Ca sa o citez pe mama: " execrabile" 

Unul dintre organizatori era român, dar școala se desfășura în altă facultate, iar mâncarea, cazarea și cursurile erau gestionate de facultatea gazdă. De data asta a zis să nu mai verifice, fiindcă i-au garantat că totul e pregătit. Era un om foarte realizat profesional, dar modest și prietenos, și am apreciat asta. Mi-a spus, supărat:

– Am muncit luni de zile să organizez cursurile, am lăsat verificarea o dată și și-au bătut joc. Nu am plecat din România de plăcere, ci tocmai din cauza problemelor de genul, și uite că m-am lovit de ele aici. 

Marea Britanie o ia în jos, și mă întristează, pentru că erau atâta abundență și ordine când am ajuns prima oară aici.

În contextul ăsta, am cunoscut și o altă româncă, inginer aerospațial reprofilată pe matematică. Întâmplător, am fost în aceeași perioadă la Polizu. Ca mulți români de aici, era distantă, evita orice contact, vorbea româna doar rar, preferând engleza.

Am întâlnit români care ----chiar si in alte contexte---, chiar și singuri cu mine, îmi vorbeau în engleză, fără intenția de a crea vreo apropiere. În schimb, prietena mea din Brazilia trece imediat pe portugheză și socializează cu alți brazilieni, se conectează instant! Din experiența mea de-a întâlni români întâmplător în alte țări, există o dezbinare nescrisă. Mi s-a întâmplat și în New York, mi s-a întâmplat și aici. Sunt sigură că există excepții sau e posibil să mă înșel, dar ce am întâlnit, asta am observat, și mi se pare trist. Italienii, de exemplu, imediat si-au facut grup acolo, ieseau in fiecare seara. De ce?!

CEO de reclamatii 

După două zile în jungla academică, m-am hotărât să fac reclamație. Am crescut cu un model bun în arta reclamațiilor, ceea ce e de folos. Am învățat de mică să spun când ceva e nedrept, mai puțin dacă se întâmpla acasă, firește.

În sfârșit, eram deja frustrată, iar la micul dejun visam la ouă, mă uitam seara pe telefon la poze cu omletă, și m-am gândit că e timpul să protestez. Am scris tot ce mă deranja, fără filtru, și m-am folosit de ChatGPT cu promptul:

"Rescrie mailul ăsta de o pagină ca să pară că sunt o persoană civilizată, dar dă-i un ton mai diplomat și mai puțin agresiv. Organizează plângerile frumos și cere ouă într-un mod asertiv. Amenință-i un pic, dar subtil, că vreau banii înapoi. Fă să pară că e din principiu, nu pentru mâncarea în sine. Menționează și că suntem nemâncați și că așa nu se poate învăța cum trebuie."  

Apoi le-am convins și pe fetele de la masă să trimită după mine!

Ouă n-am primit timp de 12 zile. La finalul perioadei, am ieșit cu două fete și ne-am luat toate ouă.

Dar, în dimineața de după reclamație, erau de două ori mai multe patiserii! Coada s-a refăcut în stil britanic, oamenii nu se mai priveau ca dușmani pentru mâncare. Cum spun cei de la Mindarchitect, "elefanții" erau liniștiți, iar "călăreții" diplomați au preluat controlul.

Și mi-am căpătat renumele – eram "CEO în reclamații," dacă pot adăuga asta pe LinkedIn. Mă știau pe acolo și îmi mulțumeau că m-am plâns, ba chiar mă prezentau așa. Într-un oraș îndepărtat din Anglia, 70 de studenți mă știau drept "fata cu reclamațiile care aduce mâncare." Aveam ceea ce își dorește orice creier de mamifer: STATUT.

Dar punctul culminant al școlii de vară a fost seara de după reclamație. Aveam sesiune de postere și apoi cina. ABUNDENȚĂ. Platouri cu brânză și struguri, pizza – chiar dacă nu merg neapărat împreună – aveam mai mult decât puteam să mâncăm cu toții de trei ori. Aveam căpșuni în ciocolată! Dacă asta nu e o reclamație reușită, atunci ce e? Patru tipuri de vin: roșu, alb, rose...

S-a schimbat ecuatia:

                                       NUMARUL DE OAMENI >>  MANCARE 

Ba chiar l-am auzit pe cel care a organizat vorbind cu altcineva. "Dacă se plâng și de asta, atunci nu mai e speranță!" Asta era melodia mea din sufletul meu când am văzut masa plină și mail-ul eficient.

Ca orice lucru în viață, nu a durat mult. Deși numărul de patiserii a devenit exact egal cu numărul de oameni, mâncarea a fost tristă, cel puțin, dar era subiect de abordare și socializare.

Cursurile 

Cursurile erau foarte înghesuite, unul după altul. Era prea mult pentru toată lumea, o mulțime de informații noi, suprapuse într-o singură zi.

Cel de programare a fost chiar drăguț. Am făcut grafice cu date guvernamentale, lucruri aplicate. Mi-a plăcut și cursul de Machine Learning (Învățare Automată), dar a devenit complicat brusc. 

Cred că au considerat că structura ar părea mai interesantă dacă adaugă cât mai multe lucruri complexe. Unele cursuri mi s-au părut interesante, la altele m-am simțit pierdută, iar la unele mă gândeam cât de recunoscătoare sunt că, de obicei, pot învăța în ritmul meu, la orele când chiar mă pot concentra. Am învățat multe, am uitat tot.

Probabil s-au gândit că, dacă tot nu e mâncare, poate că ne facem de foame prin sport și uităm. Pentru că au programat cursurile în aceeași zi, în clădiri separate, la 20-30 de minute distanță de mers pe jos. La pauza de cafea, care dura 15 minute, trebuia să mergi 15 minute până la cafea. Cum te întorceai, nu s-au gândit. Cred că ne antrenau rezistența la frustrare: mult sport, puțină mâncare și o grămadă de cursuri.

Ah, da. Și nu mai zic că aveam doar duminica pauză; sâmbăta era și ea dedicată cursurilor. Eu ador să învăț lucruri noi, m-am născut pentru asta. Dar vreau timp să le și procesez!

Trei fete cu maioneză, omizi și ADN.

Printre oamenii de acolo ne-am format un grup de trei fete: una din Germania, s-o numim E, și cealaltă din Palestina, s-o numim H. Ne-am apropiat destul de mult – cred că, pe de-o parte, contextul ne-a adus împreună, dar și faptul că eram toate în terapie.

H m-a inspirat pentru că a plecat singură ca refugiată din Palestina la 19 ani și și-a refăcut viața în Norvegia. Avea o personalitate puternică și o poveste tare tristă. Era cam indisponibila emotional dar avea sens sa fie prin ce trecuse. 

E m-a impresionat prin sensibilitate – abia ieșise dintr-o relație lungă și acum se reconstruia. Își descoperise hobby-uri noi, investea mai mult în prietenii. Și mi-a plăcut că, pentru ele, prieteniile erau la fel de importante ca relația de cuplu. O valoare pe care am căutat-o în prietenii trecute și nu prea am găsit-o.

Am avut câteva seri în care am vorbit pe larg despre orice și, tot povestind, am descoperit particularități comune:

Povestea cu maioneza – Într-o seară, după cursuri, ne-am adunat în bucătărie și le-am povestit cum mie îmi place să îmi pun ostentativ maioneză peste mâncare când sunt la masă cu familia. Pentru mine, e un mic act de individualitate. În rest, nici nu prea mănânc maioneză. Mama nu a fost niciodată de acord cu ea, susținând că "maioneza te unge pe ficat." Ei bine, și mama lui E credea același lucru! Mă gândesc la mamele noastre, cum au avut același gând și nu s-au cunoscut niciodată. Amândouă aveam "scheleți de maioneză" în dulap.

Visul – La începutul doctoratului am avut un vis în care eram helicază, enzima care desface ADN-ul pentru replicare. Pluteam undeva și vedeam un ADN imens, iar eu, ca enzimă, încercam să-l deschid, dar nu reușeam pentru că era "lipit." Le-am povestit visul meu, iar H mi-a spus că și ea avusese aproape același vis, deși nici măcar nu lucrează cu ADN, spre deosebire de mine. Nu cred în suflete pereche – pentru mine, e un concept romantic folosit de oameni care încearcă să justifice abuzul într-un mod idilic. Dar acum, încep să cred în "suflete pereche de vise de ADN"; de fapt, cred că eu am să pun baza acestui concept. Pe urna mea vreau să scrie: "a inventat conceptul de suflete pereche de vise de ADN."

– E ne-a povestit cum, în Germania, la școală, nu doar că iei note pentru teme și teste, dar primești și pentru cât de activ ești la ore. Ea era convinsă că are un scor bun la asta, pentru că ridica mereu mâna, punea întrebări... așa că s-a dus să întrebe profesoara de ce avea o notă mică. Profesoara s-a uitat la ea ca la un necunoscut și a spus: "Ah, dar eu nu te-am văzut niciodată!" Motivul? E stătea mereu în spatele unei colege cu capul mare – atât de mare încât profesoara doar auzea o voce, dar nu avea idee de unde venea! Practic, E ajunsese să fie "vocea din spatele unui cap mare." E a zis că nu-și amintea povestea, dar i-a spus-o profesoara după mulți ani, cât de jenată s-a simțit de situație.

– H era un copil din Palestina. Și, pentru cine știe, în cultura arabă e musai să fii NUMĂRUL 1 ca să contezi, nu numărul 2. NUMĂRUL 1!  Revenind la H, și ea participa la concursuri de matematică, ca și mine. Într-o zi, a luat o notă destul de bună, 85 – părinții ei au fost ok cu asta, dar nu tocmai mândri. Mama ei lucra la școala unde învăța, iar niște băieți i-au spus că motivul pentru care ia note bune la concursuri e că mama ei e acolo. În acea zi, H a plecat plângând și, pe drum, lângă ghena de gunoi, a găsit subiectele pentru următorul concurs de matematică. Le-a luat pe ascuns, le-a rezolvat pe toate și a obținut 98 de puncte, premiul I. Ei bine, a zis ea, "nu am simțit nici urmă de vinovăție." Și cum simbolul suprem de triumf la arabi e aurul, ce a primit de la mama ei ca premiu? Cercei de aur, desigur. H are acum 28 de ani și încă n-a suflat o vorbă.

– Le-am povestit o grămadă de chestii, dar cel mai tare le-a amuzat povestea mea cu omizile. Când eram în Londra, o tipă cu care locuiam ne-a invitat, pe mine și pe prietena mea de atunci, să încercăm mâncare tradițională din Zambia. Aparent, la ei omizile sunt foarte populare; omizi și mâncare de bame. Cu bamele, nicio problemă, am crescut cu ele. Ne-a pus în farfurie și ea încă mai gătea prin bucătărie. Am prins curaj și am gustat o omidă. E greu de descris gustul – ca o bucățică de jeleu cu aromă de carne, iarbă și țepi și cumva iute, dar acră. Am scuipat-o imediat și, profitând că era cu spatele, am aruncat-o la coș. După aia, am început să laud mâncarea. Problema era că mai aveam 9 omizi în farfurie – le-am numărat disperată. Prietena de-atunci era genul care face pe plac tuturor și nu știe să spună nu. Așa că, atunci când cealaltă era cu spatele, i-am pus omizile în farfurie. Am văzut-o cum m-a blestemat din priviri, dar le-a mâncat! Pe toate! Le mesteca, dar i se citea în ochi "o să plătești pentru asta!" La final, nu a mai rezistat și le-a vomitat. Și mi-am imaginat cum zburau omizile direct în toaletă.

#omizi #aur #invizibil 

Despre frici și alți demoni

În timp ce ne plimbam, ba aveam discuții profunde, ba ne distram cu cât de proastă e mâncarea. E a verbalizat, cu o precizie ciudată, două dintre fricile mele ascunse: 

– "Iubesc ce fac și îmi iubesc enzimele" (ea lucra cu un tip de enzime). "Uneori mi-e teamă că îmi pasă mai mult să înțeleg oamenii decât de enzimele mele."

– "Cea mai mare teamă a mea este să înnebunesc."

Cineva care fusese o străină până acum patru zile a pus în cuvinte ce nu-mi spuneam nici mie. Ce a fost transformator pentru mine a fost că găseam o conexiune intelectuală cum nu mai întâlnisem în alte prietenii. Am avut și prietene din alte domenii și îmi plăcea că discutam diverse, dar a fost minunat când H mi-a spus, din senin, despre punctul de fierbere al parmezanului; citise un întreg articol științific despre asta! Sau când mi-a recomandat o carte de termodinamică. Și lumina din ochii colegilor când discutam la cursuri! Erau chiar interesați de munca mea, nu doar acel "ah, faci și tu chestii din alea de-ale tale, nu?"

Și uite așa, Ziua 12 a venit! 12 sandvișuri, 12 patiserii, 12 dimineți cu dureri de spate, multe discuții interesante, câteva mailuri și mulți oameni mișto.

Trenul cu boli si Disney

La final, am plecat, iar bateria mea socială era complet pe minus, dacă se poate spune așa. Abia așteptam să fiu în tren! Mă imaginam stând la fereastră, uitându-mă în gol, fără să zic nimic – ceva rar pentru cineva hiperactiv ca mine. De data asta, aveam un drum de trei ore și jumătate și loc rezervat la fereastră.

Dar, uitându-mă pe geam, după trei minute, apare o familie de americani, un cuplu mai în vârstă venit în vacanță cu familia. M-au văzut și, probabil, crezând că am față de terapeut, au început să-mi povestească despre toate problemele de sănătate din familie: o fiică cu trei copii, o nepoată cu diabet, alta cu boala celiacă. Curioși, m-au întrebat și pe mine ce studiez, în ce fac cercetare. Doamna a zis că poate voi face o mare descoperire, iar domnul, mai sceptic, m-a sfătuit să nu caut faima, că prețul ei e fericirea. I-am lăsat să dezbată ce-i mai bine pentru mine, că păreau să știe ei mai bine.

Domnul abia aștepta să meargă la Disneyland, pentru el însuși, nu pentru nepoți, deși soția îi spunea că e cam scump și că e copilăros. Cumva, îmi deveniseră dragi pe măsură ce-i cunoșteam. Mai ales că el era atât de încântat, încât ar fi fost gata să moară fericit după ce ajungea acolo.

Trenul avea întârziere de două ore... și ei aveau încă povești și boli de împărtășit.  Lângă mine s-a mai așezat o tipă de vârsta mea și imediat au întrebat-o dacă are copii, presupunând apoi că trebuie să-și dorească. Ea a spus: "Nu am bani să-i cresc și am grijă de mama mea," și mă gândeam cât de trist sună. Zicea că mama ei locuiește în alt oraș și se supără când nu o vizitează săptămânal pentru că se simte singură. Din ce spunea, își trăia viața pentru a avea grijă de mama ei și nu mai avea timp pentru ea. Aș fi vrut să-i spun: nu ești responsabilă de singurătatea mamei tale – pentru asta sunt prietenii, nu copiii. Cine face copii pentru singurătate ar putea să-și ia câini. Le-ar face tuturor un bine.

Când, în sfârșit, am ajuns în Guildford, m-am întors acasă. Pentru că acasă e acolo unde ai ouă, un pat comod și liniște. Și aparat de presopunctură, firește.

Poate că, la întoarcere, știam puțin mai mult Python, câteva simulări în plus și aveam cursuri aranjate în foldere ordonate, de care nu sunt sigură că mă voi folosi vreodată. Dar știu acum că nu voi mai mânca sandvișuri triunghi, îmi voi verifica biletul de tren de trei ori, că există mai multe tipuri de prietenii și că ciorile, ca si mine, nu uită când le-ai făcut rău! 🧡